Plante medicinale

Plante medicinale

Culegerea și utilizarea plantelor medicinale sunt, probabil, vechi de când lumea. Strămoșii noștri, trăind cu natura, în natură, cunoșteau posibilitățile oferite de aceasta, identificând nutrienții și proprietățile terapeutice ale plantelor.

Citește mai departe

Mivel őseink többnyire szoros kapcsolatban voltak élőhelyükkel, így természetes volt számukra, hogy a közvetlen környezetükben élő növényeket alkalmazzák a mindennapi életük során. Tudták, hogy a természetben mindent megtalálnak, amire a szervezetüknek szüksége van, hogy egészségesen tudjon működni. Ez az évezredeken keresztül összegyűjtött tudás és tapasztalat, mely a néphagyományban maradt fenn, manapság kissé feledésbe merült, ezért kell újra meg tanulnunk bízni a természet-gyógyító erejében. A modernkori kutatások is bizonyítják, hogy a megfelelő módon alkalmazott gyógynövények és egyéb természetes gyógymódok hozzájárulhatnak az Egészségünk megőrzéséhez, illetve a már kialakult betegségek szelídebb módon való kezeléséhez.

Să cunoaștem grădinile cu plante

Ca și în cazul altor popoare străvechi, medicina populară maghiară are o lungă tradiție în folosirea plantelor medicinale. Astfel, femeile vindecătoare, șamanii și călugării cunoșteau deopotrivă toate secretele plantelor și le aplicau în activitățile lor, transmițându-și cunoștințele și experiența din generație în generație. Plantele folosite cu precădere erau cele autohtone, deoarece acestea conțineau compoziția cea mai potrivită a ingredientelor active necesare. Plantele rare sau străine erau cultivate în grădini, astfel au apărut grădinile cu plante.

Cultura greco-romană

Medicii din Grecia antică, precum și cei din Imperiul Roman aveau cunoștințe temeinice privind utilizarea plantelor, realizând și o clasificare a acestora. Hipocrate, de pildă, care a trăit în anii 460-370 î.Hr. și a fost considerat cel mai mare vindecător al timpului său, a raportat o serie de preparate din plante și efectele acestora. Claudius Galenus a trăit în 129-199 d. Hr. și a fost medicul împăratului roman Marcus Aurelius. El a întocmit mai multe volume despre plante, detaliind pregătirea și aplicarea diverselor preparate: tincturi, unguente, decocturi, comprese. Aceste configurații au devenit mai târziu cunoscute sub numele de forme galenice.

Medicina chineză

Din Imperiul Chinez a supraviețuit o lucrare cuprinzătoare încă din 2900 î.Hr., care conține aproape 350 de tipuri de leacuri obținute din materii prime de origine vegetală, animală și minerală. Aici a fost înființată și prima grădină cu ierburi din lume.

Plantele medicinale și medicina modernă

Existența ingredientelor active vegetale a fost întrevăzută pentru prima dată de Paracelsus în prima jumătate a secolului al XVI-lea, apoi, în secolul al XVIII-lea, C.W. Scheele a început producția artificială a ingredientelor active regăsite în plante, deschizând astfel o nouă eră în știința medicală. La începutul anilor 1800, un chimist german, Friedrich Sertürner, a izolat morfina, pe care a extras-o din opiul obținut dintr-un soi de mac. S-a început astfel fabricarea medicamentelor de sinteză, ceea ce a condus la scăderea interesului privind plantele medicinale din natură. Aspirina este poate cel mai cunoscut exemplu în acest sens: este vorba de un derivat al acidului salicilic din scoarța de salcie, care a fost preparat ulterior prin metode chimice.

Egiptul Antic

În 1873 a ajuns în mâna medicului german Georg Ebers primul „manual” medical consemnat în istorie, un sul de papirus cunoscut astăzi sub denumirea de Papirusul Ebers. Documentul a fost redactat în jurul anului 1500 î. Hr. Astfel, acesta fusese primul tratat despre plante, folosit timp de milenii, plantele reprezentând singura formă de tratament împotriva unei mari varietăți de boli.

Medicina Ayurvedică

Ayurveda sau „știința vieții” reprezintă cel mai vechi sistem medical holistic bazat pe principiile unui stil de viață sănătos. În India, primele însemnări ale medicinei ayurvedice apar în perioada 6000-3000 î.Hr. Ayurveda reprezintă o formă de tratament holistic și simplu, scopul său fiind acela de a ne înțelege mai bine pe noi înșine. Principiul medicinei ayurvedice este acela de a pătrunde la rădăcina problemei, a găsi cauza reală a bolii, fie că este vorba despre o dietă nepotrivită, obiceiuri nesănătoase, cauze ereditare, gândire negativă sau dezechilibre emoționale sau energetice.

Culegerea

Există mai mulți factori care trebuie luați în considerare privind culegerea plantelor medicinale:

 Condițiile de habitat afectează semnificativ calitatea și puritatea plantelor, cel mai indicat fiind culegerea în mediul lor natural, în pădure, pe câmpuri, pe malurile pârâurilor, departe de drumuri, orașe și alți factori poluanți. Momentul optim pentru cules este îndeosebi pe vreme însorită, dimineața sau la începutul după-amiezii, deoarece atunci conținutul compușilor activi este cel mai ridicat. În cazul culegerii unor părți anume ale plantelor, merită să fie luate în considerare atât anotimpurile, cât și poziția lunii.

 

  • Florile În timpul înfloririi, se culeg atât vârful înflorit, cât și câteva frunze. Plantele aromatice precum salvia, menta, oregano, cimbrul, bogate în uleiuri esențiale, trebuie culese încă în stadiul de boboc, deoarece uleiurile sunt concentrate în floare pentru a atrage insectele. Odată ce se deschide floarea, insectele colectează polenul și nectarul, părți esențiale pentru efectul terapeutic.
  • Mugurii Culesul are loc atunci când mugurii sunt încă închiși și solzii nu sunt detașați. Solzii sunt asemenea unor frunze închise la culoare, funcționând ca o bucată de piele care acoperă mugurii.
  • Frunzele Se recomandă culesul în perioada dinaintea înfloririi, când frunzele sunt încă tinere. Frunzele cele mai apropiate de pământ nu se culeg, deoarece acestea încolțesc cel mai repede, fiind și cele mai deteriorate.
  • Tulpinile Se culeg în aceeași perioadă cu frunzele.
  • Bulbii Se culeg după înflorire, când partea de deasupra solului începe să se usuce.
  • Rădăcinile și rizomii Se culeg atunci când planta este în repaus vegetativ, de obicei toamna în cazul plantelor anuale și la începutul primăverii în cazul celor perene.
  • Tuberculii Se culeg în perioada înfloririi.
  • Fructele Se culeg când sunt complet coapte și și-au atins culoarea finală.
  • Semințele Culesul se efectuează atunci când planta începe să se usuce, cu puțin timp înainte ca semințele să cadă. Momentul cel mai bun pentru cules îl reprezintă primele ore ale dimineții sau la amurg. Nu se culege în zilele ploioase sau cu vânt, ci pe vreme frumoasă și uscată când roua s-a evaporat.

Uscare

Imediat după cules se începe uscarea, etapa care permite ca plantele să se poată păstra și consuma pe tot parcursul anului.

 După ce plantele medicinale au fost culese, acestea trebuie uscate într-un loc cald, umbros, uscat și aerisit, într-o încăpere special rezervată acestui scop. Plantele pot fi așezate pe cartoane sau rame prevăzute cu tifon, sau se pot lega doar de tulpină, trebuind întoarse la anumite intervale până se usucă perfect. Apoi ele sunt adunate și depozitate în cutii sau pungi de hârtie și păstrate în încăperi răcoroase și uscate.

 Durata uscării depinde de cantitatea de apă care trebuie îndepărtată, dar de obicei se recomandă ca această durată să fie de 15-20 zile în cazul rădăcinilor, tulpinilor și scoarțelor, 8-10 zile în cazul frunzelor și 5-7 zile în cazul florilor. Prin palpare, ne putem asigura că planta este suficient de uscată: dacă nu lasă urme de umiditate pe mâini, procesul este complet.

Depozitare

Plantele uscate trebuie ferite de umiditate și lumină, fiind recomandată păstrarea lor în cutii de carton, în pungi respectiv saci de hârtie.

Modalități de folosire

Extracte apoase

Extractele apoase sunt cele mai vechi moduri de utilizare ale plantelor, obținute prin următoarele proceduri:

infuzie, decoct, macerat

Infuzia

Infuzia se prepară asemenea ceaiului. Apa trebuie încălzită la o temperatură apropiată de punctul de fierbere, dar nu și adusă la fierbere completă, deoarece uleiurile esențiale valoroase din plante se evaporă la contactul cu apa clocotindă. Această metodă este folosită în prepararea florilor și frunzelor.

Decoctul

Este vorba de metoda folosită pentru prepararea rădăcinilor, scoarțelor, ramurilor și unor fructe de tipul boabelor. Părțile vegetale se pun în apă rece și se fierb timp de o oră, după care se strecoară. Cantitatea de decoct pe care doriți să o consumați trebuie pregătită zilnic. Se poate bea atât cald, cât și rece.

Maceratul

Plantele ale căror compuși activi se pot pierde în apă caldă, respectiv acelea care pot elibera și anumiți compuși nedoriți la cea mai mică creștere a temperaturii, cum ar fi măceșele sau vâscul alb, sunt preparate doar sub formă de extract rece.Planta este lăsată în apă rece timp de cel puțin 12 ore, de preferință într-un vas sigilabil din sticlă sau ceramic, apoi filtrată. În vederea extragerii compușilor activi, plantele se mai pot lăsa la macerat și în lapte rece.

Tinctura

(extractul de alcool)

Alcoolul sau pălinca sunt printre cei mai buni solvenți în care se pot macera plantele medicinale, și sunt foarte eficiente în extragerea substanțelor active, asigurând, în același timp, conservarea compoziției pe termen lung. Astfel, tinctura are un conținut ridicat de compuși activi și, în condiții adecvate, poate fi păstrată câțiva ani. Tincturile pot fi realizate din una sau mai multe plante sau din diverse părți ale plantei, în funcție de efectul dorit.

Unguentul

Grăsimile, uleiurile, rășinile și produsele apicole, care stau la baza oricărui unguent, se pretează deopotrivă extragerii substanțelor active din plante. Unguentele pot fi preparate pe bază de grăsimi animale sau vegetale, în funcție de tipul de grăsime cu care preferăm să lucrăm (în medicina populară se folosesc grăsimile animale, cum ar fi untura). Materia primă poate fi selectată în funcție de tipul de ten sau de efectul terapeutic urmărit: de exemplu, un unguent gras este mai potrivit pentru tenul uscat, dar, în cazul pielii care prezintă răni sau infecții, este de preferat folosirea unor creme cu efect cicatrizant și antiseptic. Plantele folosite într-un unguent sunt, de asemenea, selectate în funcție de efectul dorit. Mod de preparare: ingredientele de bază se topesc, se adaugă plantele, iar compoziția astfel obținută se fierbe la foc mic timp de câteva minute. Se lasă să se răcească și se păstrează așa timp de o lună, după care se reîncălzește până aproape de punctul de fierbere și se filtrează, storcând plantele. Unguentul în formă lichidă se lasă la răcit. Când este călduț, se mai pot adăuga miere sau uleiuri esențiale dacă se dorește obținerea unui unguent parfumat.

Pasta

Pasta este de obicei făcută prin măcinarea și zdrobirea plantelor proaspete, a semințelor și fructelor și de obicei nu conține niciun material purtător, doar părțile plantei în stare pură. Pasta se aplică extern sub formă de compresă, dar unele paste sunt special destinate consumului, cum ar fi pasta de susan sau pesto obținut din busuioc proaspăt.

Uleiurile esențiale sau volatile

Uleiul esențial poate fi obținut din florile, fructele, lăstarii, tulpinile sau frunzele plantelor aromatice prin proceduri de presare la rece sau distilare cu aburi. Efectul uleiului esențial este același cu cel al plantei, uleiul reprezentând un extract mult mai concentrat, care poate fi utilizat pe scară largă: adăugat într-un difuzor de aromaterapie pentru împrospătarea aerului, îmbunătățirea stării psihice, parfumarea unguentelor, uleiurilor de masaj și altor preparate cosmetice. Poate fi păstrat pe o perioadă nedeterminată într-un loc răcoros, într-o sticlă de culoare închisă cu un capac etanș.